Dragi părinți: permiteți-le copiilor să eșueze. Le faceți un bine!

Copilul tău are de făcut un proiect la chimie. Și urăște chimia. Urăște să facă proiecte (ca și tine). Și atunci:

  1. Îi setezi termene limită, procuri materialele necesare și le așezi pe birou împreună cu prăjiturele de ciocolată făcute în casă
  2. Îl rogi pe vecinul tău, priceput la chimie, să treacă pe la voi și să-l ajute
  3. Spui o rugăciune și te faci nevăzut

Dacă, din dragoste sau din dorința de a-i crește încrederea în sine, ai ales unul din răspunsurile 1 sau 2, atunci autoarea Jessica Lahey crede că greșești.

„Vreau că aceștia (copiii) să fie fericiți și fără griji sau emoții acum, sau, peste un an, sper că trecând prin ceva emoții și frici, să devină mai competitivi?”, se întreabă Jessica.

Această întrebare stă la baza cărții sale best-seller „The Gift of Failure” (n.r. „Darul eșecului”). Jessica a realizat, nu cu mult timp în urmă, că ceva nu era în regulă cu stilul ei a educa și ceva nu mergea cum trebuie la copiii cărora le preda. Aceștia cedau foarte repede în fața provocărilor. Nu le mai plăcea să învețe așa cum o făceau înainte. Părinții luau la modul personal calificativele pe care copiii le primeau. Toată lumea era nefericită.

Jessica nu a putut identifica rădăcina problemei până când nu și-a dat seama de un lucru: suntem mai preocupați să creștem un copil fericit decât unul competent și independent.

Lahey citează opera lui Wendy Grolnick, psiholog, care a pus perechi de mame și copii într-o cameră pe care i-a înregistrat în timp ce se jucau. Grolnick a etichetat apoi mamele în „controloare” și „autonom-suportive”, înțelegând prin asta mamele care și-au lăsat copiii să se descurce singuri. Grolnick i-a invitat apoi afară și a dus doar copiii într-o cameră unde le-a dat să rezolve o sarcină. Rezultatele au fost izbitoare, spune Grolnick în cartea sa. Copiii care au fost controlați de mame au renunțat imediat cum s-au confruntat cu o sarcină la care nu se pricepeau. Ceilalți, nu. Lahey notează:

„Copiii care au fost crescuți prin directive de părinți controlori nu au fost în stare să analizeze singuri sarcina ce le-a fost dată în vreme ce copiii care au fost crescuți de părinți autonomi-suportivi au încercat să rezolve sarcina chiar dacă au fost frustrați de ea. Copiii care se pot redirecționa și pot rămâne angajați în rezolvarea unei sarcini chiar și atunci când o socotesc dificilă devin din ce în ce mai puțin dependenți de îndrumare pentru a se putea concentra, a studia, a se organiza sau cu alte cuvinte în a-și putea conduce propria viață.”

Deși sfaturi ca „lasă-i să se încerce și să dea greș” par firești, este foarte greu să le și pui în practică. La fiecare eveniment de prezentare a cărții „Darul eșecului”, cel puțin un părinte se apropie în lacrimi de Lahey. Părintele descrie un fiu care la 16 ani nu poate să-și facă singur rucsacul pentru o călătorie sau o fiică care nu știe să gestioneze un conflict la 18 ani.

Aceștia cred că au destul timp la dispoziție să-i învețe”, spune Lahey, „și copiii au 17 ani!

Deci ce ar trebui să facă un părinte care vrea să-și învețe copilul să ajungă la succes prin eșecuri?

Lahey vorbește despre câteva feluri prin care putem stăvili instinctul de „elicopter” din noi și prin care ne putem crește copii de succes.

Definește-ți jocul final: termen scurt sau termen lung?

„Ajutăm, pentru că ne face să ne simțim bine”, spune Lahey.

Lahey admite că este la fel de vinovată, deși a încercat să se schimbe. Într-o dimineață, a găsit temele fiului ei pe masă și a decis să nu i le ducă la școală, chiar dacă oricum mergea într-acolo. A hotărât că filu ei trebuie să devină mai independent și mai bine organizat. A luat decizia să afle părerea altora pe Facebook. „Dacă soțul tău și-ar uita telefonul mobil, i l-ai duce?”, -a întrebat o prietenă.

Nu l-am luat de crescut”, s-a gândit atunci Lahey.

„Salvându-și” fiul ar fi făcut-o pe Lahey să se simtă o mamă bună, dar nu l-ar fi ajutat pe fiul ei să-și rezolve problemele de organizare. Atitudinea corectă pe termen lung a însemnat să-i lase temele pe masă și să-l lase să sufere un pic.

După cum s-a dovedit, profesorul i-a dat fiului teme suplimentare și i-a oferit câteva sfaturi despre cum să nu mai uite temele acasă pe viitor. Sfaturile alea chiar i-au fost de folos, a spus Lahey.

Oferă-le controlul

De câte ori nu i-ai luat unui copil buretele pentru că în timp ce încerca să curețe făcea mai mare mizerie?

Micul secret „murdar” din spatele educației unui copil este că acesta poate face mai mult decât gândim noi că poate și este sarcina noastră să realizăm acest lucru. (Se pare că francezii au descoperit acest lucru atunci când au lăsat copiii să gătească și i-au lăsat pe cei mici să folosească cuțite de dimensiuni mari). Copiii pot spăla vase și pot face curățenie în cameră fără să-i mituiești, dar pentru a obține vase curate și camere sclipitoare trebuie mai întâi să ne confruntăm cu mizerie, rufe sortate mai puțin perfect sau sertare umplute cu haine în timp ce învață să facă lucrurile cum trebuie.

Sătulă, mama și-a dus copilul la școală. Și i-a spus decizia pe care a luat-o: nu va mai munci pentru ca el să rămână în clasa copiilor dotați. Copilul a fost inițial șocat și a început să muncească mai mult. A început să vorbească cu profesorii atunci când avea probleme, fără ca mama lui să aranjeze întâlnirile și a lucrat mai multe teme. Nu a fost niciodată un elev de 10 dar nu asta era ideea.

Laudă efortul nu rezultatele

Ne place să ne lăudăm copiii. Este efectul „mahmurelii” din mișcarea de încredere în sine din anii 70. Dar lăudându-ne copiii pentru că sunt isteți nu pentru cât au muncit îi împinge pe aceștia în ceea ce Carol Dweck numește „fixed mindset” (n.r. „gândire fixă”), acel tip de gândire în care copiii fug de provocări. Luați în considerare acest studiu pe seama căruia Dweck a făcut variațiuni ani de-a rândul și despre care am scris aici.

„Cercetătării au dat teste ușoare la două grupuri de copii de clasa a V-a. Celor din primul grup li s-a spus că au reușit să răspundă corect pentru că sunt deștepți. Celor din al doilea grup li s-a spus că au reușit pentru că au muncit din greu. Apoi le-au dat copiilor un test mai dificil. S-a dovedit că celor din primul grup – grupul copiilor „deștepți” – nu le-a plăcut acest test și au refuzat să-l rezolve. Cei din grupul copiilor „muncitori” s-au gândit că acum trebuie să muncească și mai mult și s-au bucurat de șansa de a încerca încă o dată. Cercetătorii le-au dat apoi un al treilea test, unul ușor. Copiii „deștepți” s-au străduit și au obținut rezultate mai slabe decât la primul test (care a avut același grad de dificultate). Copiii „muncitori” și-au depășit rezultatele de la primul test și i-au depășit și pe cei din grupul „deștepților”.

Și acum urmează partea cu adevărat înfricoșătoare: cercetătorii le-au spus copiilor că urmează să le dea aceleași teste unor copii de la altă școală și le-au cerut să scrie pe teste notele primite. 40% dintre copiii „deștepți” au mințit despre notele obținute în vreme ce doar 10% dintre copiii „muncitori” au făcut acest lucru.

Lahey vede rezultatele unor gândiri fixe în clasele la care predă. Copiii care au fost lăudați excesiv pentru că sunt deștepți nu fac niciodată decât minim din ceea ce le este cerut și nu acceptă niciodată să rezolve sarcini pe care cred că le-ar putea greși.

Sfatul lui Dweck este simplu: „Lăudați efortul și nu rezultatele”. Lahey adaugă acestui sfat: lăsați-vă copiii să cunoască propriile voastre lupte. Dacă vă vor vedea dând greș și supraviețuind vor ști că a eșua în a duce la sfârșit o sarcină nu este egal cu a eșua ca persoană.

Încurajați ca bunicii,  nu ca părinții

Cei mai mulți dintre noi ne îndrumăm copilul să practice un sport cu bune intenții. Vrem să se miște, să ia aer curat, să învețe să facă parte dintr-o echipă, să se distreze. Dacă se arată talentați, ne transformăm brusc în maniaci. Strigăm sfaturi despre un sport pe care poate nu l-am practicat niciodată și le facem concurență antrenorilor ca volum de decibeli. Unele cluburi de fotbal au inventat conceptul de „silent soccer Saturdays” (n.r. „Duminicile cu fotbal în tăcere”) în încercarea de a calma părinții din public și antrenorii atunci când strigă către jucători.

Bruce Brown și Rob Miller, doi foști antrenori care au pus bazele coachingul proactiv, au întrebat sportivii de la colegiu: “Care este cea mai urâtă amintire din vremea când practicau sporturi ca și copii sau elevi de liceu?” Răspunsul a fost călătoria înapoi acasă cu părinții lor. Prea multe sfaturi, prea puțin suport.

Lahey are un sfat: atunci când participi la competițiile copiilor, asistă ca un bunic nu ca un părinte. Sportivii din liceu s-au arătat mai încântați ca la meciurile lor să vină bunicii în locul părinților pentru că aceștia îi susțin indiferent de rezultatul de pe teren.

„Bunicii nu critică strategia antrenorului sau deciziile arbitrului. Chiar și în fața unor eșecuri jenante de pe teren, bunicii își susțin nepoții fără motiv sau agendă ulterioară”, spune Lahey.

Profesorul e partenerul nu adversarul tău

Dacă vorbim cu profesorii și ei ne vorbesc nouă, o mulțime de probleme pot fi evitate. Ușor de spus, greu de făcut.

Lahey are o mulțime de întâmplări cu părinți care doresc schimbarea notelor și refuză să vadă provocările ca pe oportunități de a învăța.

„Procesul de educare a devenit o luptă între forțe opuse în care părinții vor ca profesorii să le educe copiii cu severitate dar resping lecțiile severe ca fiind prea dure sau prea frustrante pentru copiii lor”, spune Lahey.

Lahey are și o lungă listă cu sfaturi prin care se poate construi o relație mai bună părinte-profesor. Unele sunt atât de evidente încât este trist că a trebuit să le includă într-o astfel de listă, cum ar fi să fii politicos sau să arăți o atitudine de respect față de procesul educațional.

Iată câteva și aici:

  • Așteaptă o zi înainte de a-i scrie profesorului un mesaj/email despre o situație pe care o percepi ca fiind o urgență sau o criză
  • Înștiințează-i pe profesori despre evenimentele importante de acasă
  • Lasă-le copiilor posibilitatea să aibă o voce; pregătește-i pentru conversațiile dure pe care le-ar putea avea mai târziu

Dintre multele cărți excelente despre cum să stai deoparte din viața copiilor tăi merită menționate cartea Madelinei Levine „Teach Your Children Well: Parenting for Authentic Success”, sau „The Blessing of a Skinned Knee” a lui Wendy Mogel.

Mesajul oarecum contradictoriu din toate acestea este unul singur: eșec = succes.

 

VN:F [1.9.22_1171]
Votează acest articol!
Rating: 0.0/5 (0 votes cast)

Comentarii

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *