Pledoarie împotriva competiției

De Alfie Kohn

colaborarea-intre-copii

Când vine vorba de competiție, noi, americanii, adoptăm de obicei două accepțiuni legitime: sprijinul entuziast și sprijinul calificat.

Prima accepțiune susține că, cu cât ne educăm copiii (și pe noi înșine) în spiritul rivalității, cu atât este mai bine. Competiția definește caracterul și produce excelență. Cea de-a doua accepțiune recunoaște că societatea noastră s-a lăsat dusă de val în cursa spre a fi numărul unu, că ne forțăm copiii prea mult și prea repede spre a deveni câștigători- însă insistă asupra faptului că o competiție poate fi constructivă și amuzantă dacă privim lucrurile în ansamblu.

Eram adeptul celei de-a doua accepțiuni. După ce am studiat însă această problemă vreme de mai mulți ani, analizând cercetări din psihologie, sociologie, biologie, educație și alte domenii, la momentul actual sunt convins că niciuna dintre cele două accepțiuni nu este corectă. Competiția este cu siguranță ceva negativ, dar nu numai din cauză că îi supraevaluăm importanța sau o aplicăm greșit. Problema o constituie competiția în sine. Cea mai bună doză de competiție pentru copiii noștri este lipsa completă a acesteia iar expresia ‚competiție contructivă’ este de fapt o contradicție în termeni.

Probabil că sună extremist, dacă nu chiar anti-american. Unele lucruri nu sunt însă rele doar pentru că sunt aplicate în exces, ci sunt distructive prin definiție. Competiția, care pur și simplu înseamnă că o persoană poate reuși doar dacă ceilalți eșuează, este unul dintre acele lucruri. Nu este niciodată necesară nici la școală, nici la joacă, nici acasă.

Gândiți-vă puțin ce obiective aveți pentru copiii dumneavoastră. Probabil vă doriți să aibă o stimă de sine ridicată, să se accepte pe sine ca fiind, în esență, oameni buni. Vă doriți să fie oameni de succes, să atingă excelența de care sunt capabili. Vă doriți să aibă relații de prietenie și sprijin reciproc cu oamenii din jur. Și vă doriți să se simtă bine.

Obiectivele dumneavoastră sunt bune. Însă competiția nu numai că este o piedică în îndeplinirea lor ci pur și simplu le distruge.

Competiția este pentru stima de sine ceea ce zahărul este pentru dantură. Majoritatea oamenilor pierd în majoritatea competițiilor și e evident de ce ajungem să ne îndoim de propriile capacități. Însă nici măcar a câștiga o competiție nu ajută la definirea caracterului; pur și simplu îi permite copilului să se bucure temporar. Cercetările întreprinse au arătat că sentimentele de auto-apreciere devin dependente de surse externe de evaluare datorită competiției: valoarea ta este definită de ceea ce ai făcut. Chiar mai rău, ești un om bun în funcție de câți oameni ai învins.

Într-o cultură bazată pe competiție, copilului i se spune că nu este suficient să fie bun – întotdeauna trebuie să îi învingă pe alții. Succesul ajunge să fie definit prin victorie, cu toate că acestea sunt două lucruri foarte diferite. Chiar și atunci când copilul reușește să câștige totul devine, din punct de vedere psihologic, un cerc vicios: cu cât concurează mai mult cu atât are și mai multă nevoie de competiție pentru a avea o părere bună despre sine.

Când am argumentat acest aspect la un talk-show de la televiziunea națională, obiecțiile mele au fost combătute de părinții unui campion de tenis pe nume Kyle, în vârsta de șapte ani, care era alături de mine în emisiune. Kyle fusese obișnuit să câștige încă de când i se pusese în mână prima rachetă de tenis, la vârsta de doi ani. Chiar la sfârșitul emisiunii, însă, cineva din public l-a întrebat cum se simte atunci când pierde. Kyle a plecat capul și a răspuns cu o voce scăzută ‚mi-e rușine’.

Asta nu înseamnă că cei mici nu ar trebui să afle ce înseamnă disciplina și tenacitatea, că nu ar trebui încurajați spre reușită sau că nu ar trebui să cunpască eșecul. Însă niciunul dintre aceste aspecte nu implică a câștiga și a pierde- adică a-i învinge pe alți copii sau a-și face griji că vor fi învinși. Atunci când sălile de clasă sau terenurile de joacă se bazează pe cooperare și nu pe competiție, copiii au o părere mai bună despre sine. Lucrează împreună cu ceilalți, nu împotriva lor, iar stima lor de sine nu depinde de câștiga un concurs de rebus sau o competiție sportivă.

Copiii au succes în ciuda competiției, nu datorită acesteia. Cei mai mulți dintre noi am fost crescuți astfel încât să credem că dăm randament maxim atunci când suntem într-o cursă- că în lipsa competiției am deveni toți grași, leneși și mediocri. Este credința de bază a societății noastre. Și aceasta este falsă.

Există dovezi clare că productivitatea la locul de muncă are de suferit din cauza competiției. Rezultatele cercetărilor sunt și mai grăitoare în mediul școlar. David Johnson, profesor de psihologie socială la universitatea din Minnesota și colegii lui au revizuit toate studiile pe care le-au găsit pe acest subiect din perioada 1924-1980. 65 de studii au concluzionat că elevii au rezultate mai bune la învătătură atunci când cooperează decât atunci când se întrec, 8 cercetări au susținut contrariul și 36 nu au înregistrat nicio diferență. Cu cât sarcina de învățare este mai complexă, cu atât rezultatele sunt mai proaste într-un mediu competitiv.

Teresa Amabile, psiholog la universitatea Brandeis, a fost mai interesată de creativitate. În cadrul unei cercetări, le-a cerut copiilor să facă niște ‚colaje amuzante’. O parte din copii se întreceau pentru un premiu și o parte nu. Apoi, șapte artiști au clasificat independent lucrările elevilor. Rezultatele au arătat că aceia care se luptau pentru un premiu au produs colaje mult mai puțin creative, mai puțin spontane și mai puțin variate decât ceilalți.

Unul după altul, cercetătorii din întreaga țară au ajuns la concluzia că elevii nu au rezultate mai bune atunci când procesul educațional este transformat într-o competiție. De ce? În primul rând, competiția crește anxietatea în rândul copiilor iar asta le scade capacitatea de concentrare. În al doilea rând, competiția nu le permite să împartă talentele și resursele lor cu ceilalți, așa cum face cooperarea, deci nu pot învăța unii de la ceilalți. În ultimul rând, gândul de a fi numărul unu îi distrage de la ceea ce ar trebui să învețe. Poate părea paradoxal, însă atunci când elevul se concentrează pe recompensă (o notă de zece, o steluță aurie sau un trofeu) acesta devine mai puțin interesat de ceea ce face. Rezultatul: scăderea performanței.

Doar faptul că a forța copilul să intre în competiție cu alții este contraproductiv, nu înseamnă că nu îl putem încuraja să își monitorizeze propriile performanțe. Nu e nimic greșit în a compara realizările copilului cu un standard obiectiv (cât de repede au fugit, la câte întrebări au răspuns corect) sau cum s-au descurcat ieri sau anul trecut. Însă dacă punem preț pe dezvoltarea intelectuală a copiilor noștri, trebuie să conștientizăm că transformarea procesului de învățare într-o cursă pur și simplu nu funcționează.

Competiția este o rețetă pentru ostilitate. Prin definiție, nu toată lumea poate câștiga un concurs. Dacă un copil câștigă, altul pierde. Asta înseamnă că fiecare copil ajunge să-i vadă pe ceilalți drept obstacole în calea succesului lui. Uitați de fracții sau de alergări; aceasta este adevărata lecție pe care copiii noștri o învață într-un mediu competitiv.

Competiția îi determină pe copii să-i invidieze pe câștigători și să-i desconsidere pe cei care pierd (nu există epitet mai jignitor în engleză decât ‚loser!’) și să aibă suspiciuni față de toată lumea. Competiția face foarte dificilă posibilitatea de a-i privi pe ceilalți drept colaboratori; chiar dacă nu ești rivalul meu astăzi, a-i putea deveni rivalul meu mâine.

Asta nu înseamnă că doi competitori se vor detesta reciproc întotdeauna. Dar a încerca să învingi pe cineva nu conduce către încredere- într-adevăr, ar fi irațional să ai încredere în cineva care are de câștigat de pe urma eșecului tău. În cel mai bun caz, competiția te face să-i privești pe ceilalți cu scepticism; în cel mai rău caz, încurajează un comportament agresiv. Relațiile existente sunt greu încercate, în vreme ce noi prietenii ies din discuție.

Din nou, cercetarea- pe care o expun în cartea mea No Contest: The Case Against Competition (Fără concursuri- pledoarie împotriva competiției) – explică efectul distrugător al situațiilor de tipul câștig/pierdere. Atunci când copiii concurează sunt mai puțini capabili să observe și perspectiva celorlalți. Un studiu a demonstrat că elevii competitivi sunt mai puțin empatici decât ceilalți; un alt studiu a arătat că elevii competitivi sunt mai puțin generoși.

Cooperarea, pe de altă parte, este un factor de succes esențial în a-i ajuta pe copii să comunice eficient, să aibă încredere în alții și să-i accepte pe cei care sunt diferiți de ei. Competiția se interpune acestor obiective și de multe ori dă naștere unui comportament antisocial. Alegerea este a noastră: putem da vina pe copiii care trișează, devin violenți sau se retrag sau putem recunoaște faptul că spiritul de competiție se face vinovat de aceste comportamente urâte.

Studiile arată, de asemenea faptul că întrecerile dintre grupuri nu sunt cu nimic mai bune decât întrecerile între indivizi. Copiii nu trebuie să se alieze împotriva unui dușman comun pentru a cunoaște bucuriile camaraderiei sau gustul succesului. Adevărata cooperare nu presupune triumful asupra unui alt grup.

Distracția nu înseamnă transformarea spațiului de joacă într-un câmp de război. Dacă stăm să ne gândim bine, este remarcabil că felul în care ne învățăm copiii să se distreze este să se joace jocuri structurate în care un indvid sau o echipă trebuie să învingă pe altcineva.

Luați ca exemplu unul dintre primele jocuri pe care le învață copiii noștri: scaunele muzicale. Eliminați câte un scaun și câte un copil în fiecare rundă până când un câștigător stă elegant pe scaun iar toți ceilalți au fost excluși din joc. Știți deja scena aceea acră de la petrecere-muzica se oprește și cineva devine automat un ratat care este forțat să privească restul jocului de pe margine alături de ceilalți copii nefericiți care au fost eliminați înaintea lui. Așa învață copiii să se distreze în America.

Terry Orlick, un expert Canadian în jocuri, sugerează schimbarea scopului jocului ‚scaunele muzicale’, iar copiilor să li se ceară să își găsească loc pe un număr din ce în ce mai mic de scaune. Astfel, la sfârșit 7 sau 8 copii veseli încearcă să își facă loc pe un singur scaun. Toată lumea se distrează și nu există câștigători sau oameni care pierd.

Ceea ce se poate aplica la ‚scaunele muzicale’ se poate aplica petru orice activitate de relaxare: cu puțină ingeniozitate putem să inventăm jocuri în care obstacolul este ceva ce este propriu jocului în sine și nu altei persoane sau echipe.

De fapt, niciunul dintre beneficiile atribuite practicării unui sport sau altor jocuri competitive nu depinde de competiție. Copiii pot face suficientă mișcare fără să se întreacă între ei. Referitor la munca în echipă, jocurile cooperative permit tuturor să lucreze împreună, fără să-și facă dușmani. Se vizează îmbunătățirea abilităților și stabilirea unor provocări? Din nou, un standard obiectiv sau propria performanță anterioară este suficientă.

Când Orlick a învățat un grup de copii niște jocuri non-competitive, doua treimi din baieți și toate fetele le-au preferat pe acestea în detrimentul jocurilor în care era nevoie de oponenți. Cultura noastră propune competiția ca manieră de petrecere a unui timp liber de calitate poate doar din cauză că nu am încercat alternativa.

Cum pot părinții să crească un copil non-competitiv într-o lume competitivă? Competiția dăunează stimei de sine a copiilor, afectează procesul de învățare, sabotează relații și nu este necesară pentru ca ei să se poată distra. Cum crești însă un copil într-o cultură care nu a conștientizat încă toate aceste aspecte?

Nu există răspunsuri ușoare la această întrebare. Există însă, cu siguranță, un răspuns greșit: transformă-ți copilul într-unul competitiv, astffel încât să se încadreze în standardele ‚lumii reale’. Acest lucru nu este de dorit pentru copil- pentru toate motivele expuse aici- și duce otrava competiției mai departe cu o generație.

Puteți să vă învățați copiii despre competiție, să îi pregătiți pentru forțele distructive pe care le vor întâlni, fără a-i face să-și dorească să fie participanți direcți la așa ceva. Li se pot explica efectele negative ale competiției la fel cum li se explică efectele negative ale drogurilor sau ale condusului iresponsabil.

Va trebui să decideți până la ce punct puteți face un compromis, astfel încât copilul dumneavoastră să nu fie exclus sau ridiculizat într-o societate competitivă. Veți putea însă să luați o decizie fiind conștienți de efectele distrugătoare ale competiției. Puteți colabora cu alți părinți sau cu profesorii copiilor dumneavoastră astfel încât să facilitați schimbarea unor structuri care înverșunează copiii unul împotriva altuia. Sau poate veți fi interesați de școli cooperative și tabere de vară care încep să apară în țară.

Pentru a reduce rivalitatea și atitudinile competitive acasă:

  • Evitați să comparați performanțele copilului cu acelea ale unui frate, ale unui coleg de clasă sau cu ale dumneavoastră pe vremea când erați copil.
  • Nu folosiți concursurile (cine spală mai repede vasele?) în casă. Evitați limbajul care accentuează atitudinile competitive (Cine e cea mai bună fată din întreaga lume?)
  • Nu condiționați niciodată iubirea dumneavoastră de performanța copilului. Nu este de ajuns să spui ‚e bine că ai făcut tot ce ai putut, draga mea’ atâta timp cât copilul vede că atitudinea mamei e foarte diferită față de el atunci când acesta câștigă.
  • Fiți conștienți de faptul că sunteți un model pentru copil. Dacă dumneavoastră vă doriți să îi înfrângeți pe alții, copilul va învăța din comportamentul dumneavoastră, indiferent ce veți spune. Impactul va fi și mai puternic dacă vă folosiți de copil pentru a înregistra victorii personale.

Creșterea unor copii sănătoși, fericiți și productivi implică și creearea unei societăți mai bune. Primul pas spre a obține aceste rezultate este recunoașterea faptului că încrederea noastră în valoarea competiției se bazează pe mituri. Există căi mai bune pentru copiii noștri- și pentru noi- de a munci, de a ne juca și de a trăi.

Traducere după articolul original publicat pe http://www.alfiekohn.org/parenting/tcac.htm

 

Alfie Kohn.jpg

Alfie Kohn este unul dintre cei mai cunoscuți și mai controversați autori ai zilelor noaste pe teme legate de creşterea copiilor și educație. A fost numit de revista Time “poate cel mai vehement critic din ţară la adresa ideilor fixe din educaţie legate de note şi teste standard”. Alfie Kohn a criticat practicile folosite în educația tradițională, cum ar fi competiția, notele, temele pentru acasă, testele standard, sistemul de pedepse și recompense, disciplina convențională. Criticile aduse de el acestor aceste practici au schimbat perspectiva întregii lumi asupra educației și a motivațiilor reale folosite de copii în procesul de învățare.
VN:F [1.9.22_1171]
Votează acest articol!
Rating: 4.9/5 (8 votes cast)
Pledoarie împotriva competiției, 4.9 out of 5 based on 8 ratings

Comentarii

comments

One Comment
  1. Pingback: Blog Pentru Copii | Atentia si performantele scolare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *