Școala este o închisoare și dăunează copiilor noștri

Cât mai mulți ani de școală, nu reprezintă răspunsul. Problema e școala însăși. Sistemul obligatoriu de tip „predă-apoi-testează” pur și simplu nu funcționează.

scoala-este-o-inchisoare

Părinții își trimit copiii la școală mânați de cele mai bune intenții, crezând că asta e ceea ce le trebuie pentru a deveni adulți productivi și fericiți. Mulți au dubii în ceea ce privește performanța acestor școli, dar credința comună este că aceste probleme pot fi rezolvate cu mai mulți bani, cu profesori mai buni, curriculă mai provocatoare și/sau teste mai multe și mai riguroase.

Dar dacă adevărata problemă este școala în sine? Regretabil este faptul că una dintre instituțiile cele mai prețuite contribuie, prin natura sa, la eșecul copiilor noștri și a societății în care trăim.

Școala este locul în care copiii sunt obligați să meargă și unde libertatea le este îngrădită dramatic – mult mai mult decât majoritatea adulților ar tolera la propriul loc de muncă, de exemplu. În ultimele decenii ne-am convins copiii să petreacă tot mai mult timp în aceste condiții și sunt dovezi solide (rezumate în ultima mea carte) că acest lucru le provoacă daune serioase multora dintre aceștia. Mai mult, cu cât oamenii de știință au afla mai multe despre procesul natural de învățare al copiilor, cu atât mai mult am realizat că aceștia învață mai profund și cu mai mult entuziasm în condiții care sunt exact opuse celor pe care le întâlnesc la școală.

Învățământul obligatoriu ne-a fost inoculat în cultură de mai multe generații. Este greu astăzi pentru majoritatea oamenilor să-și imagineze cum vor putea învăța copiii tot ceea ce au nevoie pentru a avea succes, fără acesta. Președintele Obama și secretarul pentru educație Arne Duncan sunt atât de îndrăgostiți de sistemul de educație încât își doresc zile de școală și ani școlari mai lungi. Majoritatea oamenilor presupun că sistemul de învățământ, așa cum îl cunoaștem astăzi, a pornit având la bază dovezi științifice despre modul în care copiii învață cel mai bine. De fapt, nimic mai fals.

Școlile, așa cum le știm astăzi, sunt un produs al istoriei, nu al cercetării despre cum învață copiii. Modelul utilizat în continuare pentru școlile din zilele noastre a fost dezvoltat în timpul Reformei Protestante când școlile au fost înființate petru a învăța copiii să citească Biblia, să creadă Scripturile fără să le pună la îndoială și să asculte de persoanele cu autoritate fără să pună întrebări. Cei care au înființat școlile pentru prima dată au fost foarte clari referitor la aceste aspecte în scrierile lor. Ideea că școlile ar putea fi locuri pentru cultivarea gândirii, creativității, inițiativei auto-didactice – adică acele lucruri de care este nevoie pentru a avea succes în economia de astăzi – nu a existat în gândirea lor. Pentru ei, încăpățânarea era un păcat care trebuia îndepărtat și în niciun caz încurajat.

Când școlile au fost preluate de stat, învățământul a devenit obligatoriu și școlile au fost îndreptate în scopul educării oamenilor în religia statului, structura de bază și metodele de educație au rămas neschimbate. Încercările ulterioare de reformă au eșuat pentru că, deși au avut oarecum de-a face și cu structura, nu au alterat modelul de bază. Metoda „de sus-în jos”, „predă-apoi-testează”  în care învățarea este motivată de un sistem de recompense și pedepse mai degrabă decât de curiozitate și de dorința reală de a cunoaște este concepută pentru a îndoctrina și a dresa și nimic altceva. Nu este de mirare că mulți dintre marii antreprenori și inovatori ai lumii ori au părăsit școala devreme (cum a fost Thomas Edison) sau au declarat că au urât școala și au învățat în ciuda și nu din cauza ei (cum a fost Albert Einstein).

Nu e de mirare că astăzi, chiar și „cei mai buni studenți” (sau în special aceștia) raportează deseori că sunt „epuizați” de procesul de școlarizare. Un recent absolvent de top explica unui reporter de ce a ales să amâne absolvirea colegiului astfel: „Am fost epuizat încercând să mențin nivelul și nu prea am dormit bine în ultimii doi ani. Aș fi avut cinci sau șase ore de teme în fiecare noapte. Ultimul lucru de care aveam nevoie era mai multă școală.”

Mulți studenți – fie de nota 10, 9 sau chiar codași – își pierd pofta de a învăța când ajung la gimnaziu sau liceu. Într-un studiu recent, Mihaly Czikszentmihalyl și Jeremy Hunter au montat ceasuri de mână speciale unui număr de peste 800 de elevi de la clasa a 6-a până la a 12-a, ceasuri care generau un semnal la momente aleatoare din zi. De câte ori semnalul apărea, aceștia completau un chestionar care indica unde sunt, ce fac și cât de fericiți sau de nefericiți sunt în acel moment. De departe, cel mai scăzut nivel de fericire a fost semnalat atunci când aceștia erau la școală iar cel mai ridicat nivel de fericire când erau în afara școlii jucându-se sau discutând cu prietenii. La școală erau deseori plictisiți, stresați sau ambele. Alți cercetători au arătat că, cu fiecare clasă succesivă, studenții dezvoltau o atitudine tot mai negativă față de disciplinele predate în special față de matematică și științele exacte.

Ca și societate, avem tendința să minimizăm aceste descoperiri. Nu suntm surprinși de faptul că școala este neplăcută. Ne gândim la aceasta ca la un medicament cu gust rău, greu de înghițit dar bun pentru copii pe termen lung. Unii chiar cred că tocmai neplăcerile școlii sunt bune pentru copii, aceștia urmând să se învețe cu ele, viața fiind plină de astfel de lucruri. Probabil că acest punct de vedere derivă tocmai din școala pe care au urmat-o. Desigur viața are suișurile și coborâșurile ei, din copilărie și până la maturitate. Dar există și o mulțime de oportunități de a ne obișnui cu neplăcerile fără să fie nevoie să adăugăm și școala la asta. Cercetările au arătat că oamenii de toate vârstele învață mai bine atunci când sunt auto-motivați, când își pun întrebări care sunt propriile lor întrebări reale și când urmează obiective care sunt propriile lor obiective din viața reală. În aceste condiții, procesul de învățare este de obicei plăcut.

Mi-am petrecut mare parte din activitatea mea de cercetare studiind felul în care copiii învață. Copiii vin pe lume concepuți în mod minunat pentru a-și dicta propria educație. Sunt înzestrați de natură cu puternice instincte educative, incluzând curiozitatea, dorința de joacă, sociabilitatea, atenția la activitățile din jur, dorința de a crește și dorința de a putea face ceea ce fac ceilalți copii mai mari sau adulții.

Dovezile pentru toate acestea în ceea ce privește copiii mici se află în fața oricui a urmărit un copil cum crește, de la naștere până la vârsta când merge la școală. Prin propriile lor eforturi copiii învață să meargă, să sară și să se cațăre. Învață de la zero limba lor maternă și o dată cu asta să-și afirme voința, să se certe, să se amuze, să se enerveze, să fie prietenoși, fermecători și să pună întrebări. Prin întrebări și explorare acumulează o cantitate enormă de cunoștințe despre lumea fizică și socială din jurul lor, și în joaca lor practică aptitudinile care promovează dezvoltarea lor fizică, intelectuală, socială și emoțională. Ei fac toate acestea înainte ca altcineva, în mod sistematic, să încerce să-i învețe ceva.

Această capacitatea uimitoare de a învăța nu se oprește de la sine când copilul împlinește 5 sau 6 ani. Noi o oprim cu sistemul nostru coercitiv de educație. Ce mai mare, cea mai longevivă lecție din sistemul nostru de învățământ este că procesul de învățare este muncă și munca trebuie evitată atunci când e posibil.

Accentul în cercetarea mea a fost pus pe învățarea la copiii de „vârstă școlară” dar care nu sunt trimiși la școală sau nu la școala tradițională, așa cum o cunoaștem noi. Am studiat modul în care copiii învață în culturi în care nu există școli, în special în culturile de tip „vânători-culegători”, tipul de culturi din care societatea noastră a evoluat. Am studiat de asemenea modul de învățare în societatea noastră la copiii cărora li se încredințează sarcina și șansa de a se ocupa de propria educație. În aceste condiții, curiozitatea și pofta naturală de a învăța a copiilor se păstrează nealterată de-a lungul copilăriei, adolescenței și până la maturitate.

Un alt cercetător care a documentat puterea auto-educației este Sugata Mitra. Acesta a instalat computere în aer liber în comunitățile foarte sărace din India, unde majoritatea copiilor nu merg la școală și mulți sunt analfabeți. Oriunde a instalat un astfel de computer, zeci de copii s-au strâns în jurul lui și, fără niciun ajutor din partea adulților, au învățat cum să-l folosească. Cei care nu știau să citească au început să învețe prin interacțiunea cu computerul și cu ceilalți copii din jur. Computerele le-au dat copiilor acces către cunoașterea din întreaga lume și într-un sat izolat în care copiii nu știau nimic despre micro-organisme, aceștia au învățat despre bacterii și viruși prin interacțiunea cu calculatorul și au început să folosească aceste cunoștințe noi în discuțiile pe care le purtau.

Experimentul lui Mitra demonstrează cum trei aspecte de bază ale naturii umane – curiozitatea, spiritul ludic și sociabilitatea – se pot combina frumos pentru a servi scopului de educație. Curiozitatea a atras copiii la calculatoare și i-a motivat să le exploreze, spiritul ludic i-a motivat să exerseze mai mult și sociabilitatea a permis ca fiecare copil să transmită ceea ce a învățat către alțe zeci de copii.

În cultura noastră de astăzi, există multe moduri prin care copiii pot aplica capacitățile și instinctele lor naturale pentru a învăța tot ceea ce au nevoie pentru a deveni adulți de succes. Mai bine de două milioane de copii din Statele Unite își urmează educația acasă sau în comunități mai mari, altele decât la școală, și un procent tot mai mare din familiile lor au renunțat la abordarea curriculară prestabilite în favoarea învățării auto-dirijate. Acești părinți nu predau lecții și nu dau teste dar oferă un mediu acasă ce favorizează procesul de învățare și-și ajută copiii să se conecteze la activități ale comunității din care au ceva de învățat. Unele dintre aceste familii au pornit această abordare acum mult timp iar copiii lor sunt deja adulți care activează în învățământul superior sau au deja o carieră.

Colega mea Gina Riley și cu mine am realizat recent un studiu pe 232 de astfel de familii. Potrivit rapoartelor acestora, principalele avantaje ale aceste abordări constau în păstrarea curiozității, creativității și dorinței de învățare și în libertatea și armonia întregii familii prin eliberarea de stresul și presiunea programului de la școală și de sarcina de a face teme pentru acasă care nu-i interesează. Așa cum un părinte a spus „Viața noastră este în esență lipsită de stres… Avem o relație apropiată construită pe dragoste, încredere și respect reciproc”. A mai adăugat ”Ca și educator observ că fiica mea are un uimitor spirit critic și abilități de gândire care lipsesc multora dintre studenții mei adulți… Fiica mea trăiește și învață în lumea reală și iubește acest lucru. Ce-aș putea să cer mai mult?”

Riley și cu mine lucrăm în prezent la terminarea unui studiu pe 80 de adulți care la rândul lor au urmat sistemul de învățare acasă atunci când au fost de vârstă școlară. Rezultatele nu sunt încă gata dar este clar că cei care au ales această abordare provin din medii socio-economice diverse și au, ca și întreg, un nivel de succes ridicat ca adulți.

Educația auto-dirijată la domiciliu a crescut în popularitate, tot mai multe centre și rețele au apărut pentru a oferi resurse , conexiuni sociale și oportunități educaționale suplimentare pentru copiii și familiile care au ales această abordare (majoritatea sunt listate pe site-ul AlternativesToSchool.com). Acestea, împreună cu bibliotecile și alte resurse comunitare care au fost mereu disponibile, și desigur cu Internetul – oportunitățile educaționale nu au limite.

Dar nu toate familiile au mijloacele necesare sau dorința de a facilita educația auto-dirijată a copiilor la domiciliu. Pentru mulți, o alternativă mai convenabilă este așa-numita „școală democratică” unde copiii sunt resposabili de propria lor educație într-un cadru care optimizează oportunitățile lor educaționale și în care există și alți copii cu care să socializeze și să învețe. Nu trebuie să confundăm aceste școli cu școlile Montessori sau cu alt tip de școli „progresiste” care permit mai multă joacă și de multe ori mai multe opțiuni ca și o școală standard dar mențin totuși un sistem de autoritate de tip „de sus-în-jos”, „de la profesor-la elev” și o curriculă pe care toți elevii trebuie să o urmeze.

De-a lungul mai multor ani am observat procesul de învățare într-un astfel de loc: Școala din Sudbury Valley, în Framingham Mass. Deși se numește „școală” este diferită de tot ceea ce înseamnă o școală așa cum o știm noi. Elevii care au de la 4 la 18 ani sunt liberi să facă ce vor toată ziua atât timp cât nu încalcă regulile școlii. Regulile, care sunt create în mod democratic la reuniunea școlii de către studenți împreună cu personalul, nu au nimic de-a face cu procesul de învățare ci doar cu menținerea păcii și ordinii și sunt aplicate de un sistem judiciar modelat dupa exemplul celui întâlnit în societatea noastră. Școala are în prezent în jur de 150 de studenți și 10 membri ai personalului și funcționează pe un buget-per-elev, cam la jumătate din valoarea celorlalte școli din regiune. Acceptă în principiu orice elev care aplică și al căror părinți sunt de acord să-l înscrie.

Există în prezent aproximativ douăzeci și patru de astfel de școli în Statele Unite și altele care urmează un model aproximativ similar. În comparație cu alte școli private acestea au taxe de școlarizare reduse. Studenții provin dintr-o varietate mare de medii și cu o mare varietate de personalități.

Pentru cei care nu au urmărit îndeaproape aceste școli este greu de imaginat cum funcționează acestea. Și totuși Școala Sudbury Valley împlinește 45 de ani și are sute de absolvenți care o duc bine în lumea reală.

Acum mulți ani, împreună cu colegul meu David Chanoff am realizat un studiu de „follow-up” a absolvenților școlii. Am constatat că cei care au urmat studii superioare (aproximativ 75%) nu au raportat nicio dificultate de a intra în școlile pe care le-au ales și de a se descurca foarte bine după ce au fost admiși. Unii, inclusiv câțiva care nu au urmat niciodată un curs formal, au absolvit cu succes colegii și universități de prestigiu. Ca și grup, indiferent dacă au urmat sau nu școli superioare, au avut un succes remarcabil în a se angaja. Au urmat o gamă variată de ocupații incluzând afaceri, artă, știință, medicină, servicii și comerț specializat. Majoritatea au spus că beneficiul major pe care l-au avut în urma absolvirii Școlii Sudbury Valley a fost dobândirea unui sentiment de responsabilitate personală și capacitatea de auto-control, care le-a folosit în toate aspectele vieții lor. De asemenea mulți au comentat cu privire la importanța valorilor democratice pe care le-au dobândit prin practica la școală. Recent, două studii importante derulate chiar de școală au relevat rezultate similare care au fost publicate în cărți.

Elevii din acest mediu învață să citească, să calculeze și să folosească computerul în aceleași moduri jucăușe în care copiii din culturile „vânători-culegători” învață să vâneze și să culeagă. De asemenea dezvoltă interese și pasiuni mai specializate care îi conduc direct sau indirect spre o carieră. De exemplu, un mecanic și inventator de succes și-a petrecut copilăria construind și desfăcând lucruri pentru a vedea cum funcționează.  Un alt absolvent, care a devenit profesor de matematică s-a jucat intensiv și creativ cu matematica. Și încă unul, care a devenit designer high-fashion s-a jucat confecționând haine pentru păpuși și apoi pentru ea și prieteni.

Sunt convins că Sudbury Valley funcționează atât de bine ca și cadru de învățământ pentru că oferă condiții care optimizează abilitățile naturale ale copiilor de a se auto-educa. Aceste condiții includ:

a) oportunități nelimitate de a se juca și a explora (care le permit să-și descopere și să-și urmeze interesele)
b) apropierea de o varietate de adulți grijulii și cu un bogat bagaj de cunoștințe care le sunt ajutoare și nu judecători
c) un amestec de vârste între copii și adolescenți (joaca între copii de vârste diferite este de departe mai constructivă în procesul de învățare decât de cea între copii de același nivel)
d) participarea directă într-o comunitate stabilă, morală și democratică în care dobândesc un simț al responsabilității și față de alții nu doar față de ei

Gândiți-vă la asta: niciuna din condițiile de mai sus nu este întâlnită în prezent în școlile standard.

Nu vreau să prezint educația auto-dirijată ca un panaceu. Vița nu este întotdeauna bună, indiferent de condiții. Dar cercetarea mea și cercetarea altora asupra acestor sisteme m-a convins, dincolo de orice îndoială, că înzestrările naturale și abilitățile tinerilor de a învăța sunt pe deplin suficiente pentru a le motiva întreaga educație (întregul ciclu de studii). Tot ceea ce au nevoie sau vor de la alții vor cere singuri. Nu trebuie să forțăm oamenii să învețe. Tot ceea ce trebuie să facem este să le dăm libertatea și oportunitatea să o facă. Desigur, nu toți  vor învăța aceleași lucruri, în același mod și în același timp. Dar asta e un lucru bun! Societatea noastră prosperă prin diversitate. Cultura noastră are nevoie de oameni cu mai multe tipuri diferite de aptitudini, interese și personalități. Mai presus de toate, avem nevoie de oameni care urmăresc viața cu pasiune și care își asumă responsabilitatea pentru ei înșiși pe tot parcursul vieții. Aceștia sunt numitorii comuni ai oamenilor care s-au ocupat singuri de propria lor educație.

gray_facultyPeter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. Cea mai recentă carte a sa este “Free to Learn: Why Unleashing the Instinct to Play Will Make Our Children Happier, More Self Reliant, and Better Prepared for Life” (Basic Books, 2013). Este de asemenea, autor al unui manual introductiv în psihologie (“Psychology”, Editura Worth, acum la a șasea ediție), publică regulat articole pe un blog pentru revista Psychology Today numit  Freedom to Learn , și numeroase articole care se ocupă cu metode naturale de învățare pentru copii. Împreună cu un mai mulți colegi, el a lansat recent un site web ( AlternativesToSchool.com ), construit pentru a ajuta familiile să găsească sau să-și creeze condițiile pentru învățarea auto-dirijată a copiilor.

Sursa articolului original, tradus din limba engleză, cu scuzele de rigoare pentru stângăciile de limbaj și exprimare.

VN:F [1.9.22_1171]
Votează acest articol!
Rating: 4.3/5 (15 votes cast)
Școala este o închisoare și dăunează copiilor noștri, 4.3 out of 5 based on 15 ratings

Comentarii

comments

One Comment
  1. Pingback: Blog Pentru Copii | Cel mai bun elev din clasa

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *