Copilul meu nu prea îmi povesteşte acasă despre ce a făcut în timpul zilei… (Partea 4)

În partea a 3-a a acestui serial de articole am vorbit despre cum putem „împăca” nevoile noastre cu nevoile copilului nostru şi ce este de făcut atunci când acesta îşi manifestă diponibilitatea de a ne povesti în momente nepotrivite pentru noi. În această ultimă parte a serialului voi răpunde la întrebarea „Cum să fac astfel încât copilul meu să povestească despre lucrurile pe care le-a învăţat la şcoală/grădiniţă?”

teen-girl-talking-to-counselor

O altă situaţie pe care părinţii doresc adesea să o discute cu mine este legată de faptul că atunci când îi întreabă pe copii despre lucrurile pe care le-au învăţat la şcoală/grădiniţă/cursuri aceştia …”nu mai ştiu nimic”, ”nu-şi amintesc”, „se blochează”, „se uită pierduţi în gol”, „parcă nici nu ar fi fost în clasă când i s-a predat”. Întrebările ce decurg din această situaţii sunt pertinente: „A fost atent?”, „A înţeles cu adevărat ce i s-a predat?”, „Se juca sau era distras/preocupat de altceva atunci când doamna îi preda?”, „Oare i s-a predat cum trebuie/pe înţelesul lui?”, „Nu sunt prea grele informaţiile acelea pentru vârsta lui?” etc.
Când am început să lucrez cu copiii au fost şi momente când observam şi eu că unii dintre ei nu mai ştiau să spună nici măcar tema generală despre care discutasem în lecţie –  atunci când,  imdiat după curs, erau întrebaţi despre ce au învăţat. Pur şi simplu nu-şi mai aminteau nimic, chiar dacă modul în care părinţii puneau întrebările era unul cât se poate de suportiv şi pozitiv. Mai mult decât atât, aceeaşi copii în cadrul lecţiei au fost atenţi, activi, implicaţi şi au demonstrat că au înţeles foarte bine cunoştinţele despre care discutasem. Explicaţiile, răspunsurile şi, implicit, soluţiile au venit pe parcus! În rândurile care urmează  le voi prezenta aşa cum au decurs din experienţa mea şi a părinţilor care mi-au împărtăşit din experienţa lor:

copiii au nevoie de un timp pentru ca noile cunoştinţe să se „sedimenteze”. De aceea, nu este potrivit să începem să îi tot întrebăm despre ce au învăţat imediat cum au terminat cursurile. Soluţia este să-i lăsăm pe ei să le demonstreze spontan, atunci când este potrivit pentru ei. Cât timp va dura până să înceapă să demonstreze cunoştinţele acumulate depinde de la copil la copil. Unii poate că le vor demonstra imediat, în câteva ore sau chiar după ce au ieşit de la curs. Alţii, în schimb au nevoie de mai mult timp pentru a începe să le folosească în practică şi să vorbească despre ele – câteva zile sau chiar săptămâni. Am observat, în general, că atunci când a fost nevoie de mai mult timp de sedimentare pentru anumite cunoştinţe, acestea au fost reţinute pentru un timp mai îndelungat …şi, cel mai important, au fost înţelese cu adevarat şi folosite în practică (în rezolvarea de probleme, în explicaţii, în argumentări). Bineînţeles, un alt aspect care trebuie luat în calcul este complexitatea noilor informaţii.
Într-una dintre discuţii îmi povestea o mămică faptul că fetiţa ei, la vreo două săptâmăni după lecţia despre flotabilitate, a venit şi i-a explicat – folosind termeni ştiinţifici – ce reprezintă acest concept. Şi se întâmpla acest lucru după ce în timpul celor 2 săptămâni fetiţa nu a dat nici un semn cum că ar fi reţinut sau înţeles ceva din lecţia despre flotabilitate!

interesaţi-vă de activităţile pe care le-a desfăşurat la şcoală/grădiniţă şi reluaţi-le acasă. Este foarte important să facem lucrul acesta atunci când au ei disponibilitatea! Pe măsură ce le desfăşurăm povestim despre cum a făcut la cursuri şi le cerem să ne înveţe cum să facem. Din rolul de „profesor” vor fixa mult mai bine noile cunoştinţe, pentru că sunt puşi în situaţia de a le explica şi altora. De exemplu, putem să le spunem „Am văzut că astăzi ai pictat un copac! Mă gândeam că ar fi distractiv să pictăm unul şi împreună! Am nevoie să-mi arăţi cum aţi pregătit materialele. Sunt o mulţime de culori pe care le-ai folosit! Dar colegul care a stat lângă tine a avut loc şi el pentru toate materialele acestea? Chiar, cine a stat lângă tine? Mă întreb cum a fost pentru tine să lucrezi alături de X!”. Apoi puteţi crea câteva situaţii – de exemplu, vărsaţi paharul cu apă sau acuarele pe jos – pentru a da ocazia să povestească despre ce s-a mai întâmplat în astfel de situaţii. Astfel, „recreând” contexte îi putem ajuta să-şi amintească mai uşor ce au făcut şi să povestească mai multe din lucrurile care s-au întâmplat.

puneţi întrebări deschise. Întrebările „Ce ai făcut?”, „Cum ţi-a mers?” atrag aproape „automat” după sine răspunsurile „Bine!”, „Fain!” de aceea oportun ar fi să le evităm. Vă invit să vă gândiţi care  care este primul cuvânt care vă vine, involuntar, în minte atunci când sunteţi întrebaţi „Ce ai făcut azi?”! În plus, aceste întrebări pot fi resimţite oarecum intruziv. Pentru mine, au funcţionat mai bine formulări precum „Sunt curioasă să aflu…”, „Mă întreb ce/cum/ când…”, „Spui asta pentru că…” în loc de „De ce?”, „Presupun că ai avut un motiv pentru care să… Mi-ar plăcea să-l cunosc!” în loc de „Ce a fost în mintea ta când…?”, „Mă gândesc că ai făcut un experiment/problemă/desen foarte interesant! Îmi doresc să-mi explici cum!”.

invitaţi-i să vă vorbească despre lucrările realizate de ei. Bineînţeles, când au disponibilitatea să o facă! Desenele, colajele, proiectele realizate de ei, exerciţiile rezolvate în clasă, textul lecţiei de zi constituie „ancore” concrete ce îi vor ajuta să-şi amintească mai uşor despre ce au vorbit la şcoală. De aceea, daţi-le ocazia să le descrie sau să spună tot ce îşi amintesc pe baza lor, ca apoi să ajungeţi din aproape în aproape la aspectele specifice şi esenţiale pe care doriţi să le atingeţi.

jucaţi-vă de-a şcoala/grădiniţa. Asumându-şi diferite rolurile (a colegului de bancă, a profesorului, al său ca elev), într-un context distractiv şi relaxat cum este jocul, copilul va reuşi mult mai natural să-şi amintească şi să redea atât lucrurile despre care a învăţat, cât şi situaţii concrete, atitudini, vorbe, comportamente. Totuşi, este la fel de important să ţinem cont de un aspect …prin astfel de jocuri de rol copilul va reda situaţiile de la şcoală/grădiniţă/cursuri aşa cum le percepe şi le înţelege el în acel moment. Astfel , uneori se poate întâmpla să le perceapă asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în realitate, alteori percepţia sa poate fi destul de diferită de faptele reale petrecute. De aceea, accentul nu trebuie să fie pus pe faptele în sine, ci pe ceea ce simte copilul atunci – pe trăirile sale emoţionale, pe gândurile pe care le-a avut, pe convingerile care au stat la baza percepţie sale.

observaţi cum aplică copilul ceea ce a învăţat în contexte naturale de viaţă sau în momentele când se joacă. Consider că este mai puţin important să vedem cum copiii „recită” conceptele despre care a învăţat şi sunt convinsă că nici un părinte nu-şi doreşte asta. Dar consider extrem de important să observăm cum copiii aplică natural ceea ce au învăţat.
Îmi povestea o mămică cum fetiţa ei -care pe atunci avea aproape 3 ani – a pus în practică ceea ce a învăţat despre magneţi. Fetiţa, dorea să deseneze în bucătărie pentru a fi în compania mamei sale, dar nu avea loc pentru a face acest lucru. Fetiţa şi-a amintit că învăţase despre magneţi şi despre utilitatea lor, şi, din proprie iniţiativă, a luat foaia şi a aşezat-o pe frigider folosind magneţii pentru a o fixa, astfel încât să poată desena. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le apreciez cel mai mult la copiii cu care lucrez …că se folosesc de ceea ce ştiu pentru a-şi rezolva problemele pe care le întâmpină în viaţa de zi cu zi! Astfel demonstrează că au înţeles cu adevărat şi că ceea ce au învăţat chiar le este de folos!!!

Atunci când am înţeles aceste lucruri, am conştientizat că ceea ce credeam eu că ar putea însemna că nu a înţeles, că nu a ţinut minte, lipsă de entuziasm, motivaţie sau că nu-i place era de fapt nevoia copilului de a i se acorda timp pentru a demonstra în mod natural ceea ce a învăţat …şi de a i se respecta disponibilitatea de a face acest lucru! De asemenea, am observat că fiecare copil chiar povesteşte despre ceea ce a făcut …dar o face în felul lui propriu! Poate că nu întotdeauna o va face prin cuvinte sau prin moduri în care noi ne aşteptăm, în momentele când noi ne dorim să facă acest lucru! Dar dacă privim cu mai multă atenţie ceea ce face şi suntem dispuşi să ascultăm mai mult decât ceea ce spun în mod concret vom descoperi o mulţime de lucruri pe care copiii noştri ni le povestesc!

Recunoaşterea, acceptarea, respectarea şi împlinirea nevoilor copiilor noştri şi a nevoilor noastre, în aceeaşi măsură, vor aduce o comunicare mai bună, o deschidere mai mare, o mai bună cooperare, o relaţie mai apropiată între noi şi copiii noştri …şi o disponibilitatea mai mare din partea fiecăruia de a împărtăşi mai mult din ceea ce a făcut. Totuşi acesta este un proces care necesită să fie desfăşurat în mod conştient!

VN:F [1.9.22_1171]
Votează acest articol!
Rating: 5.0/5 (8 votes cast)
Copilul meu nu prea îmi povesteşte acasă despre ce a făcut în timpul zilei… (Partea 4), 5.0 out of 5 based on 8 ratings
Mihaela

Despre Mihaela Tiron

Mihaela este absolventă a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din Braşov şi este pasionată de psihologia educaţiei, dezvoltare personală şi parenting. În prezent lucrează ca instructor educaţional la FasTracKids – un program educaţional complementar pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 6 luni şi 8 ani, centrat pe dezvoltarea abilităţilor şi învăţarea experienţială. Îi place să lucreze atât cu copii, cât şi cu părinţii acestora, având convingerea că fiecare copil dispune de un potenţial unic ce merită să fie fructificat.

Comentarii

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *